Generația
60
Perioada propusă spre discuție este
imediat următoare ultimei etape a creației marilor poeți interbelici, precum G.
Bacovia, T. Arghezi, L. Blaga, I. Barbu, care, deși o vreme izolați, și-au
continuat activitatea, revenind în actualitate după cel de-al doilea Război
Mondial, contribuind astfel la legătura cu așa – numita ”Generație 60”. Cu toate acestea, nu-i putem include în această
perioadă, dat fiind faptul că cea mai importantă operă a lor îi plasează în
perioada interbelică.
Așadar, o mare parte din tinerii acestei
generații au fost influențați mai mult sau mai puțin de literatura propusă
predecesorilor, mai ales până la debutul pe piața literară, iar mai apoi, având
experiență, unii dintre ei și-au format un stil propriu. Gheorghe Grigurcu
vorbește despre două modalități în care ar fi acționat predecesorii asupra
conștiinței contemporanilor, și anume: ”semnificația exemplară, care riscă a
deveni […] un gest mimetic”, respectiv ”reacția ce o stârnesc”. Dintre
reprezentanții acestei generații amintim pe Nicolae
Labiș, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Emil Brumaru, Mircea Ciobanu, Ana
Blandiana, Constanța Buzea, Grigore Vieru, Mircea Ivănescu ș.a.
Cel de-al treilea poet numit mai sus,
Marin Sorescu, s-a născut la 19 februarie 1836 în comuna Bulzești, județul Dolj. A urmat școala
primară în satul natal, liceul la Craiova, iar mai apoi, Școala Medie Militară
” Dimitrie Cantemir” din Predeal. A studiat la Facultatea de Filologie a
Universității din Iași. Imediat după absolvirea facultății (1960), este
redactor la revistele ” Viața
studențească”, ”Luceafărul”, apoi
redactor - șef la Studioul Cinematografic
Animafilm. A condus revista ” Ramuri”
în perioada 1974-1989. În ceea ce privește cariera literară, debutează cu
versuri în ” Viața studențească” în 1959, urmând ca debutul editorial
propriu-zis să aibă loc în 1964, cu volumul de parodii Singur printre poeți. Acestuia îi urmează volumul Poeme(1965) – care îl impune deja
printre poeții de frunte ai generației sale. Îi succed volumele Moartea ceasului(1966), Tinerețea lui Don Quijote(1968), Tușiți(1970), La Lilieci(4 volume, primul fiind
publicat în 1975) ș.a.
Marin Sorescu s-a ocupat de asemenea și
de literatură pentru copii prin volumele Unde
fugim de-acasă(1967), O aripă
și-un picior(1970) și Cocostârcul
Gât – Sucit(1987). O pondere
însemnată deține în opera sa și teatrul, ilustrat de piese cu caracter
simbolic – parodic, precum Iona(1968),
Paracliserul( 1970), Matca(1976), dar și istoric,
precum Răceala(1980) ș.a. Prin
opera Trei dinți din față(1977)s-a
impus și ca romancier. S-a remarcat de asemenea și ca eseist în volumele Teoria sferelor de influență(1969),
Insomnii(1971) și culegerea de
cronici literare Ușor cu pianul pe
scări(1985).
A fost distins cu numeroase premii ale
Uniunii Scriitorilor, dar și premiul Academiei Române.
Tradusă în numeroase limbi, opera lui
Marin Sorescu l-a impus printre scriitorii români cei mai reprezentativi și mai
cunoscuți peste hotare.
A trecut decedat în data de 6 decembrie 1996,
la București, fiind înmormântat în acest oraș.
Singur
printre poeți
Volumul de parodii Singur printre poeți(1964)
reprezintă volumul de debut al lui Marin Sorescu. Datorită spiritului său
ludic, o dată cu apariția acestor parodii, a devenit scriitorul cel mai popular
din timpul generației sale, versurile amuzante atrăgând un public foarte larg.
Pe aceeași linie, criticii au marcat și ei succesul tânărului poet. Spre
exemplu, G. Călinescu a scris în ”Contemporanul”
din 23 octombrie
1964 faptul că Marin Sorescu „ are o capacitate excepțională de a
surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune.”
În urma lecturii acestui volum, se
remarcă faptul că Sorescu era conștient de convenția literară stabilită, și că
„înainte de a citi lumea, el citea
poezia”, cum susține și Ion Pop. Același critic consideră că autorul parodiilor
se prezintă totodată „ca actor și regizor al discursului liric”. Astfel,
„actorul” va jongla „cu formulele literare ca și cu tot atâtea măști de
comedie”, iar regizorul „va demonta mecanismele retorice, va îngroșa gesturi și
atitudini”, caricaturizând limbajele predecesorilor și construind o „comedie a
literaturii”.
„În fond, parodia este un mod de
eliberare de teroarea convenționalizării limbajelor.”[1] G.
Topârceanu spunea că parodiile sunt și „critica literară în pilde”, conștientizând
actul creației, analizându-i modul de funcționare – „jocul” retoric, judecând
efectele etc.
Așadar, volumul de față conține parodii
ale unor texte ce aparțin scriitorilor precum Maria Banuș, Nina Cassian, T.
Arghezi, Eugen Frunză, Ion Horea, Grigore Alexandrescu, La Fontaine,
Baudelaire, Serghei Esenin, Nichita Stănescu ș.a. Putem spune că este alcătuit
din 6 capitole, al căror titlu este, în general, tot atât de comic precum
conținutul (Parnas feminin, În grădina
maestrului-și aici se referă la Arghezi, Parodii de încurajare etc.)
Am ales spre interpretare parodiile Boul și vițelul, respectiv Greierele și furnica.
Fabula Boul și vițelul, de Grigore Alexandrescu, ne prezintă un bou
ce ajunge să dobândească în cireadă un post mai însemnat, simțindu-se ulterior
foarte mândru, dând dovadă de avariție când nepotul său, vițelul, merge sa-i
ceară fân; îl respinge și nu-l recunoaște ca rudă. Pe de altă parte, Marin
Sorescu ironizează textul, vorbind despre un bou-tată ce merge în vizită la vițelul-fiu,
ce dobândise o funcție importantă în cireadă. Vițelul îl respinge, îl alungă,
crezând că rudele l-au trimis pentru a împrumuta fân. Din câte observăm,
funcțiile importante în cireadă, motivul vizitei, consecințele sunt aceleași,
Marin Sorescu realizând o caricatură a operei lui Grigore Alexandrescu. Acesta
își propune să pună în lumină lumea în care operează autorul, viziunea sa
asupra acesteia.. Prin urmare, Marin Sorescu nu este de acord cu o astfel de
literatură, propunând în felul acesta o schimbare.
Asemenea se întâmplă și în Greierele și furnica, în care
greierul se răzbună pe furnică într-o formulă comică, Marin Sorescu ironizând
modul în care îl tratează furnica pe greier în fabula lui La Fontaine.
Prin aceste parodii, Marin Sorescu
vizează anumite limbaje, forme de discurs, astfel încât, prin aderența la
deconstructivism,el era cu adevărat „singur” printre poeți. Părea a fi singurul
dornic să „ardă etapele”, plonjând în mișcarea postmodernismului. El rescrie
tradiția anterioară manifestându-se față de ea subversiv.[2]
Poeme
Volumul de poezii imediat următor se
intitulează Poeme(1965).
Mergând pe linia criticii, susțin faptul că aceste poezii conțin versuri
accesibile oricărei persoane, sunt tratate în mod într-un stil burlesc și
familiar mituri, personaje legendare etc.
„Relația cu istoria, cu spectacolul
vieții și al morții […] apar
transcrise într-un cod al cotidianului imediat accesibil.” [3]
Același spirit ludic și parodic îl
definește și creația aceasta, pe „scena lirică” apărând mai multe nume celebre,
precum: Shakespeare, Don Quijote, Mircea cel Bătrân, Eminescu etc., respectiv
teme ale literaturii: viața, moartea, destinul, boala ș.a. Nicolae Manolescu
scria că originalitatea poetului constă în modul familiar de a vorbi despre
acestea.
Spre exemplu, în poemul intitulat Bărbații, poetul ia postura unui
copil, îi trage de mustăți, se așază pe genunchii marilor celebrități, le arată limba, îi ironizează: „Mie-mi vine să mă așez pe
genunchii lor/ Și să-i trag de mustăți/ Și să-i întreb de ce sunt toți/
Îmbrăcați în zale?/ Și unde tot pleacă în fiecare dimineață/ Și de ce nu mai
stau pe-acasă/ Să se bărbierească mai des/ Că, uite, bărbiile lor/ Mă zgârie/
Când mi-alint de ele sufletul.”
Spleen-ul romantico – simbolist, răul de
univers apare sub forma unei consultații medicale: „Doctore, ceva mortal/ Aici
în regiunea ființei mele.”(Boala)
Soarele, luna, stelele, norii sunt asociați organelor eului liric. „Senzația de
iarnă” pe care o resimte eul poetic sugerează neputința de a se salva: „Degeaba
am luat tot felul de medicamente”. Anii petrecuți cu ura, cu dragostea,
studiatul, creația, sunt asociați cu banii cheltuiți pentru a se vindeca.
Ultima strofă „Cred că m-am îmbolnăvit de moarte/ Într-o zi/ Când m-am născut.”
sugerează conștientizarea eului liric că s-a născut pentru a muri și că moartea
este o boală încă de la naștere, pe care nimeni nu o poate învinge, oricare ar
fi relația omului cu cosmosul sau cu societatea. Pe aceeași linie, a relației
cu universul, se situează și poemul Am
legat…, în care eul liric încearcă în zadar să treacă peste anumite
etape din viața lui. Astfel, copacii, păsările, tristețea, iubirea, soarele
reprezintă sentimente ale poetului „pe care am încercat să le leg la ochi”.
Poemele Fuga și Sepia
pot fi discutate în paralel, dat fiind faptul că în Fuga este exprimat sentimentul poetului asupra morții,asupra
încheierii vieții artistice; asemănându-se cu un spirit ce se ridică de la masa
de scris, merge spre un munte, apoi spre un nor, după care va trece granița
necunoscutului „Soarele va rămâne și el în urmă/ Și stelele și tot universul…”.
Poemul Sepia aduce în lumină publicul, criticii, universul ce îl
îndeamnă pe poet să scrie, el simțind o stare de oboseală „brațele mi se întind
după odihnă”, și făcând legătură la poezia anterioară, poetul își așteaptă ziua
cea ultimă în care se va depărta de toate, cu un sentiment de mulțumire în suflet că a învins
tot ce i-a fost dat.
Nicolae Manolescu susține că „detașarea
poetului de poezie nu înseamnă neapărat ironie sau umor”[4],
ci constă în intelectualitatea poetului de a crea o poezie modernă, bazată pe
alte principii. Poetul fiind un sentimental, un timid, generos, delicat, nu se
va simți în stare niciodată să parodieze ceva, însă, prin intermediilor
poeziilor își exprimă orice sentiment cu privire la lucrurile care îl
deranjează. Așadar, după Nicolae Manolescu, disimulația ar fi nota poeziei lui Marin Sorescu, nu neapărat
ironia.
Limbajul familiar utilizat în Poeme lasă impresia unei
complicități a poetului cu cititorul său. Ion Pop este de acord cu afirmația
lui G. Călinescu la apariția volumului Poeme,
conform căreia autorul ar avea „capacitatea […] de a surprinde fantasticul
lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune”, poetul „manevrând” cu
desăvârșire jocul, grotescul, caricatura, uneori ajungând la o dimensiune
neliniștitoare, la melancolie și chiar revoltă a „jucătorului” neînțeles.
Moartea ceasului
În volumul următor de poezii, publicat
în 1966, la Editura Tineretului, în București, și anume, Moartea ceasului, Marin Sorescu propune o poezie
recuperatoare printr-o depășire a
distanței și dispariție a timpului, însă această viziune nu e dominantă, spre
urmare „murind” o dată cu acest volum, considera Horia Poenar.[5]
Unde fugim de-acasă
Anul 1967 este destinat literaturii
pentru copii, Marin Sorescu publicând volumul de povestioare intitulat Unde fugim de-acasă, în care
realul se împletește cu fantasticul, căpătând ulterior structura unui basm,
prin personajele prezente( zmeul, Zâna Zânelor), prin faptele acestora etc.
Tinerețea lui Don Quijote
În ordine cronologică, pe piața
literară, apare în anul 1968 volumul de poezii Tinerețea lui Don Quijote, precum și binecunoscuta dramă Iona.
Dat fiind faptul că părerea autorului e
mai importantă înainte de toate, doresc să redau câteva idei susținute de
însuși Marin Sorescu în Postfața
volumului respectiv.[6]
Astfel, „Funcția poeziei e mai degrabă una de cunoaștere. Ea trebuie să includă
filozofia. Poetul e un filozof […] ce posedă intuiția […] Gândurile lui,
spaimele, tristețile sunt transformate într-un instrument de cercetare.” Gustul
final fiind amărăciunea, e un fapt lucid, nu pesimist, după considerația
autorului. „Satisfacția esteticului cere cultură, elevație spirituală […] Sunt
prin urmare pentru poezia care își pune problemele mari ale omului,fără a se
angaja să răspundă mecanic la ele (în sensul naivo-idilic, pedagogico-educativ,
patetico-fanfaron).” Așadar, poetul se declară susținător al poeziei „ca
instrument de cunoaștere a omului ca om”.
Luând spre exemplu poezia Prăpastie, constat faptul că reia
tema incomunicării cu absolutul, întâlnită de altfel și la Arghezi în psalmii
săi, însă Marin Sorescu face acest lucru nu în manieră dramatică precum
predecesorul său, ci în una proprie stilului său comic. Majoritatea poeziilor
nu au rimă; sunt tratate teme precum cuplul adamic, moartea, relația cu
universul, cu absolutul, creația, viața, timpul ireversibil etc.
Eseistica
În ceea ce privește eseistica lui Marin
Sorescu, amintim în această lucrare eseul Teoria
sferelor de influență publicat în anul 1969. Precum toate eseurile sale
viitoare, realizate în manieră inventivă și personală, păstrându-și spiritul
ironic-ludic, pune în lumină aici păreri proprii ale unui poet despre poezie și
cinema, cu alte cuvinte unele impresii despre estetica poeziei, dar și a
filmului.[7]
SURSE
BIBLIOGRAFICE:
1.
Marin Sorescu, Singur printre poeți,
Editura „Pentru Literatură”, 1964
2.
Marin Sorescu, Poeme, Editura
„Pentru Literatură”, 1965
3.
Marin Sorescu, Tinerețea lui Don
Quijote, Editura „ Tineretului”, București, 1968
4.
Dicționarul analitic de opere literare românești, vol. III, Editura „ Casa
Cărții de Știință”, Cluj-Napoca, 1999
5.
Dicționarul scriitorilor români, vol. IV, Editura „ Albatros”, București, 2002
6.
Ana Maria Tupan, Marin Sorescu și deconstructivismul, Editura „Scrisul
românesc”, Craiova, 1995
7.
Nicolae Manolescu, Literatură română postbelică, vol. I- Poezia, Editura
„AULA”, Brașov, 2001
10.
Gheorghe Grigurcu, Existența poeziei
[1] Ana Maria Tupan, Marin
Sorescu și deconstructivismul, Editura „Scrisul românesc”, Craiova,
1995
[2] Idem
[3] Ion Pop, Marin
Sorescu(p.298-304), în Dicționarul
scriitorilor români, vol. IV, Editura „Albatros”, București, 2002
[4] Nicolae
Manolescu, Marin Sorescu(p.162-172),
în Literatură română postbelică, Vol.
I – Poezia, Editura „AULA”, Brașov,
2001
[5] Horia Poenar, Moartea ceasului, în Dicționar analitic de opere literare
românești, vol. III, Editura „Casa Cărții de Știință”, Cluj-Napoca, 1999
[6] Marin Sorescu,
Postfață, în Tinerețea lui Don Quijote, „Editura
Tineretului”, București, 1968
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu