ARGOUL ROMÂNESC
CONTEMPORAN
De-a lungul timpului, lingvişti renumiţi au încercat
să ofere o serie de definiţii în ceea ce priveşte limbajul. Domnul Eugen Coşeriu
oferă următoarea definiţie limbajului: ” Se numeşte
„limbaj" orice sistem de semne simbolice folosite pentru intercomunicarea
socială, adică orice sistem de semen care serveşte
pentru a exprima şi comunica idei şi sentimente sau conţinuturi ale conştiinţei.
Se poate concepe, prin urmare, o lingvistică foarte vastă, ca ştiinţă a
oricărui limbaj posibil. Dar nu aceasta este lingvistica propriu-zisă: ea ar fi mai curând ştiinţa
numită de Ferdinand de Saussure semiologie,
adică ştiinţa generală a semnelor sau a tuturor limbajelor simbolice,
din care lingvistica ar
constitui numai o parte. Într-adevăr, lingvistica, în sens strict, se
ocupă numai de studierea acelui
limbaj în care „semnele" sînt cuvinte alcătuite din sunete,
adică aparţin limbajului articulat”(Coşeriu,1999:15). Alţi savanţi, precum
empiriştii, englezi susţin că : ” Limbajul este o facultate care se învaţă şi
se exercită social.”
Limbajul folosit de tineri poartă denumirea de argou al lexicului românesc,
unii termeni folosiţi sunt atestaţi în dicţionare, iar alţii nu. Argoul
tinerilor nu utilizează de obicei termeni aparţinând altei limbi, ci doar
reprezintă pentru ei un limbaj codificat, pe care adulţii nu-l înţeleg şi
adolescenţii se simt foarte bine că pot vorbi fără a-i înţelege părinţii ori
bunicii: „Avem propriul nostru limbaj. Şi chiar dacă părinţii îmi
spun că atunci cînd vorbesc cu ei mai folosesc câte un cuvânt pe care nu îl
înţeleg, mă bucur că noi, adolescenţii, avem propria noastră limbă"(Evenimentul,2008:online)
Tinerii
receptează într-un mod foarte rapid ceea ce este nou şi modern, de aceea ei
preferă să utilizeze frecvent chiar şi neologisme.
Aşadar, susţin afirmaţia empiriştilor englezi,
conform căreia limbajul este dobândit pe parcursul vieţii în anumite anturaje,
sau chiar din reviste, ziare, Internet, reclame, emisiuni.
Pentru exemplificarea limbajului tinerilor, mă voi
referi la mediul cel mai important în care se află adolescenţii în cea mai mare
parte a zilei şi anume, anturajele. Fiecare adolescent are un anumit grup de
prieteni, în mijlocul căruia se simte foarte bine şi învaţă cum să se comporte
în societate; din interiorul grupului, se desprinde şi un limbaj specific
fiecărui membru sau fiecărui grup.
Astfel, ni se întâmplă deseori fiecăruia dintre noi
atunci când mergem pe stradă şi trecem pe lângă un grup de tineri, să auzim:”-
Ce faci,bă?”,”- Bine, frate!Tu?” „- Păi merg să mă întâlnesc cu nevastă-mea.”,
„- Bă, ce bună e femeia ta...!!”. În urma recepţionării acestui fragment al
conversaţiei dintre doi băieţi, ne întrebăm pentru început oare ei sunt
căsătoriţi la vârste aşa fragede? Nici pe departe. În zilele noastre nu mai e
căsătoria „ la modă” sau „ in fashion”
cum zic tot unii tineri. Astăzi fetele şi băieţii nu mai au prieteni şi
prietene, ci „femei” şi „bărbaţi”, respectiv „amanţi” şi „amante” sau
„tovarăşi”. Se observă că tinerii au împrumutat termeni din cercul familiar,
probabil pentru a ieşi din sfera copilăriei, a adolescenţei ori că s-au săturat
să fie trataţi ca pe nişte copii, imitând termeni folosiţi de adulţi sau gesturi de ale lor. Astfel, ei îşi
întemeiază familii: au bărbaţi, femei, copii, cumnaţi, cumnate,socri, verişori,
fraţi, surori, nepoţi. De aici, se justifică folosirea termenului „frate” în conversaţia
celor doi adolescenţi. Nici fetele frumoase nu mai sunt doar pur şi simplu
„frumoase” ci sunt „bune”, „pantere „ , „ belissima”. Nici la capitolul
„băieţi” nu stăm rău: sunt şi ei „buni”, „macho” şi „gigolo”. Şi cum în
dragoste indiferenţa nu este lipsită, auzim deseori într-o ceartă ce are loc
între un băiat şi o fată, în loc de „
Nu-mi pasă de tine!” sau „Îmi eşti indiferentă!” expresii precum „Mi se rupe de
tine!Mi-am găsit pe alta!Pa!”.
Termenul „tovarăş” reprezintă un clişeu al limbii
de lemn folosit în timpul comunismului. Atunci toţi oamenii erau „tovarăşi” cu
ceilalţi. De ce în zilele noastre mai există acest clişeu printre tineri?
Probabil, după cum spuneam mai sus, tinerii fiind foarte receptivi la ceea ce
este nou, ei au auzit în şcoli sau la părinţi şi bunici despre cum se tratau oamenii
între ei până la Revoluţia din anul 1989, şi au crezut de cuviinţă că pot folosi
şi ei asemenea termeni; astfel, în loc de amici, toţi sunt „tovarăşi”!
Nu mai vorbim de faptul că trebuie să fii „cool” ,
„trendy”, „şmecher” ca să poţi fi acceptat în grupurile adolescenţilor. Dacă
eşti „ varză”, „ naşpa” sau „nasol”, nici să nu te gândeşti că te vor accepta
în mijlocul lor. De unde şi până unde „cool” sau „trendy”? Ambii termeni pentru
ei au aceleaşi semnificaţii: să arăţi bine şi să fii în pas cu moda.
Termenul „varză”< lat. „viridia” ce însemna
„verdeţuri”. În limba română, reprezintă o plantă legumicolă cu frunzele groase
şi ondulate care se învelesc unele pe altele, formând o căpăţână compactă.
Ediţia a 2-a a Dicţionarului Explicativ Român( DEX) ne oferă explicaţia
expresiei „ a fi varză”, după cum
urmează: „expr.(fam) a (se) face( sau a ajunge, a fi etc) varză=( mai ales
despre cărţi şi caiete) a (se) distruge, a (se) degrada, a (se) zdrenţui”(DEX,1998:1148).
Dacă în dicţionar se recomandă expresia pentru cărţi şi caiete, adolescenţii au
introdus-o în limbajul lor pentru a se referi la semenii lor. Pe aceeaşi linie
se găsesc „naşpa” şi „nasol”, având aceeaşi semnificaţie.
Termenul „nasol”< ţig. nasvalo „bolnav”, nasul
„rău, meschin”(DEX,1998:669), în limba română face referire la un om urât, ridicol.
Fiecare în „gaşcă” are momente când „se dă mare şi
tare”, „ se dă rotund”, „se dă cocoş”. Dacă DEX-ul ne recomandă explicaţia
expresiei „mare şi tare” adresată unui anumit individ, ca fiind puternic,
influent, în limbajul tinerilor, înseamnă că individul respectiv este
înfumurat, îşi dă importanţă sau se crede vreo vedetă din lumea mondenă,
fiindu-le superior celorlalţi:” Ce, n-ai m-ai văzut vedete?”.
Pentru cei mai vulgari nu lipsesc multitudinile
injurii din limbajul lor, care, uneori, devin semne de punctuaţie. Unii
procedează aşa pentru că, probabil vor să pară mai interesanţi, iar alţii,
pentru a fi în rând cu ceilalţi. De regretat
este faptul că, la un moment dat, limbajul vulgar devine o obişnuinţă şi
atunci când se află într-o situaţie unde
li se impune să folosească un limbaj formal, aceşti tineri se vor abţine din ce
în ce mai greu, şi îl vor folosi ca pe un reflex deja învăţat.
Când e vorba de ironie tinerii „fac mişto”, „fac
băşcălie” sau „ caterincă”, voind să râdă de cineva, să păcălească ori să
înşele pe alţii. Atunci când îşi exprimă admiraţia faţă de o anumită persoană
sau un oarecare obiect, exclamă: „Beton!”, „Marfă!”, „Şmecher!”, „Super!”, „Bestial!”,
„Bengos!”, „Mortal!”, „Meserie!”.
Dacă ne clasăm puţin în sfera studenţilor, în
special a acelora de la facultăţi cu pretenţii, de gen Litere, Istorie,
Filosofie, de exemplu, putem avea surpriza că nu sunt conform aşteptărilor noastre.
Aşadar, în perioada sesiunilor, după un semestru întreg de „bairamuri” , „chefuri” şi baxuri de bere
consumate, cu două zile înainte de examen, îi mustră conştiinţa că trebuie să
obţină măcar notă de trecere. Astfel, auzi un student că afirmă: „ Tre’ să
baxez gros în seara asta că
mâine am examen.” E posibil ca acel „ a baxa” să provină probabil de la
baxurile de bere consumate.
Tot în limbajul frecvent al tinerilor se află şi expresia
„LOL”, ce provine din limba engleză „laughing out loud”, „ lot of laughts” şi se traduce în limba română prin
expresia ”râzând în hohote”. Astfel, dacă tinerilor li se pare ceva amuzant,
imediat afirmă „LOL”. Este posibil ca acel „o”, folosit în expresii precum
„out”, „of” să aibă la origine un emoticon, reprezentând gura larg deschisă a
aceluia ce râde şi cei doi „LL”, ochii acelei persoane: L L
Lingviştii
susţin că părinţii sunt vinovaţi în ceea ce priveşte limbajul tinerilor,
deoarece ei se autoizolează de copiii lor, uitând să mai comunice. Totodată, sistemul educativ este şi
el vinovat, pentru că stilistica nu se mai regăseşte în programa şcolară.
În încheiere, trebuie să evidenţiem realitatea că
existenţa unui argou al tinerilor nu poate fi pusă la îndoială, ci trebuie acceptată,
căci oricât ar încerca şcoala, lingviştii, părinţii, acest fenomen nu poate fi
anulat sau desfiinţat. Este posibil însă, ca printr-o educaţie de calitate să
se creeze în rândul tinerilor capacitatea de a realiza limitele până la care se
poate merge cu inovaţia limbajului sau să intervină autocontrolul în momentul
în care se află într-un loc nefavorabil limbajului folosit de ei. Este
recomandabil să aibă mereu în memorie sintagma : ,,Cuvântul e o haină care trebuie să-ţi vină bine, nu
să te facă ridicol.”
Bibliografie
¨ Dicţionarul Explicativ Român (DEX), ediţia a 2-a,
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998
¨ Eugen Coşeriu, Introducere în lingvistică, Echinox,
Cluj, 1999
¨ Rodica Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală,
Editura Universităţii din Bucureşti, 2001
¨ http://www.evenimentul.ro/articol/când-betoanele-aleargă-după-pantere.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu