FOLCLOR - Structura ceremonialului funebru de astăzi

Structura ceremonialului funebru de astăzi

În urma temelor discutate la curs legate de obiceiuri ce reunesc toate practicile circumscrise celor trei momente importante din viața fiecărui individ¹, numite și ceremonialuri de trecere, am constatat că în zilele noastre acestea nu mai sunt la fel, ceea ce m-a determinat să scriu în lucrarea de față despre practicile de înmormântare din localitatea rurală unde locuiește bunica mea².

În zilele noastre o mare parte din datinile străbune s-au deteriorat ca urmare e evoluției în timp a poporului și de la o generație la alta acestea fie se uită, fie sunt ”îmbunătățite” după capacitatea intelectuală la capitolul Inventare și Imaginație³. Însă trebuie să se țină cont și de faptul că puține sate din ziua de astăzi nu au influențe urbane, ceea ce implică faptul că acolo se mai păstrează totuși practicile străbune. Tocmai în acele împrejurimi se află adevăratul popor român și totodată datinile străbune practicate și respectate cu strictețe la diferite evenimente. Fiind considerate neevoluate, se încearcă să se distrugă și aici tot ce este legat de folclorul românesc. Nefiind locul și timpul potrivit, nu voi intra în amănunte.

Revenind la obiceiurile de astăzi, după cum ziceam, din satul bunicii mele, la înmormântarea unei persoane constat că puține sunt acele practici vechi ce s-au păstrat în structura ceremonialului funebru.

Potrivit mentalității tradiționale, moartea este privită ca o treaptă ce asigură trecerea într-o altă stare, în lumea ”de dincolo”, a moșilor și strămoșilor. Despărțirea definitivă de unul dintre membrii grupului familial și comunitar produce un dezechilibru psihologic și social. Refacerea acestuia cade în sarcina ceremonialului funebru care trebuie să contribuie la integrarea firească a răposatului în noua lui stare. Se crede că mortul neîngropat nu-și poate odihni sufletul.

Moartea îi desparte pe muribunzi de cei vii, dar numai trupește, nu și duhovnicește, pe planul credinței și a iubirii. Credința unește prezentul cu viitorul, cele văzute cu cele nevăzute. Între lumea de după moarte și cea actuală există o strânsă legătură și comunicare.

 ”Mortul este un călător care ne-a părăsit și nu mai revine. Și pentru a-l întâlni trebuie să mergem și noi acolo unde s-a dus el.”  Pornind de la această idee fundamentală asupra morții, s-au născut acele nenumărate obiceiuri ce însoțesc înmormântarea.

[1].moartea, nunta și înmormântarea

2.satul Dămienești, Comuna Dămienești, Județul Bacău(cca 30 km)

3.omul inventează unele practici imaginându-și că prin acest lucru reușește să-i facă o înmormântare răposatului cât mai diferită de altele, competiția și concurența spunându-și cuvântul.

4.Teodor. T. Burada, Opere, III, p.20

Teodor. T. Burada spunea că ” românii au cea mai mare îngrijire pentru îngroparea morților” , chiar se crede că atunci când plouă timp de mai multe zile la rând a murit cineva înecat, toate elementele lumii acesteia tulburându-se.

Îndată ce omul și-a dat sufletul, se deschid ușile și ferestrele odăii unde se află mortul și se anunță să se tragă clopotul.  Rudele apropiate încep să-l bocească.  Se acoperă toate oglinzile, atâta timp cât se ține mortul în casă.  Neamurile sau prietenii mortului îl scaldă , îl piaptănă, îi taie unghiile, dacă e bărbat îl rade, apoi îl îmbracă cu haine noi , cămașă, costum,pantofi. În cap i se pune fie căciulă neagră de oaie, fie pălărie dacă e bărbat, sau fie pălărie,fie năframă, dacă e femeie.

”Îmbrăcarea și gătirea mortului cu hainele cele mai scumpe și mai frumoase se face din iubirea și cinstea ce o arătăm față de dânsul, și pentru credința ce este, că morții se duc să călătorească pe cealaltă lume, având a se înfățișa înaintea lui Dumnezeu[…]curați și îmbrăcați întocmai cum s-au îngropat.”  După această primenire, mortul se așază pe masă sau chiar pe pământ, până ce îi este făcut sicriul.   Acesta se făcea acasă în urmă cu câțiva ani, până ce să apară sicrie gata împodobite în comerț. După puterea fiecăruia, sicriul se făcea din lemn de salcâm sau de brad, după care se ardea cu o lampă cu gaz pentru a-i da o formă și o culoare specifică;apoi era împodobit de rude cu o pânză albă, numită albită, iar pe margine i se punea dantelă. Se făcea apoi perna umplută cu strujitură de lemn, care se punea sub capul răposatului.  Odată pus în sicriu, pe pieptul mortului se pune o icoană, în mână o cruce de ceară galbenă, iar mortul se acoperă până la jumătate cu o pânză numită prăpurică. La capul defunctului  stă aprins un sfeșnic cu o lumânare de ceară galbenă în formă de melc numită toiag.  

Cei ce vin la casa mortului aduc lumânări de ceară și le aprind într-un vas umplut cu nisip sau făină, flori,care se pun în sicriul mortului, bani ce se pun pe pieptul său, sau coroane. Sărută icoana de pe pieptul său zicând fiecare ”Dumnezeu să-l ierte!”. Timp de trei seri la rând, cât se ține mortul în casă, preotul îi citește ”stâlpii” , de obicei, după orele 17.00.

  5. Ibidem, p.21

  6.se trage de trei ori, cu pauze între ele.

  7.”Bocetul urmărește îmbunarea mortului, iar în subsidiar asigurarea echilibrului psihic al celor îndoliați prin descărcarea durerii exprimate cu atâta vehemență. Bocetul exprimă afecțiunea determinată de raportul bocitoare-mort, fiind o conversație continuă cu mortul.”(Ovidiu Bârlea)

  8.se zice că dacă chipul nostru se reflectă în oglindă, ne dedublăm, și chipul nostru apare în camera altui muribund; acesta va trăi, noi vom muri.

  9. de obicei de același sex

10.cumpărate de răposat din viață, sau atunci odată cu dispariția sa

11.Teodor.T.Burada, Opere,III, p.23

12.se face în urma măsurării mortului; nu trebuie să fie mai lung decât lungimea răposatului.

13.Astăzi, atât sicriul,cât și perna se cumpără gata făcute din comerț

14. se mai numea și calea rătăcită, calea fără sfârșit sau drumul mortului

15. citirea unei Sfinte Evanghelii se numește stâlp.

Noaptea se face priveghiul, adică se adună rudele mortului ca să-l păzească să nu vină strigoi la el, să aibă grijă ca lumânările să nu se stingă sau să nu producă anumite pagube. Se lasă lumina aprinsă în toată casa, chiar și afară în curte, în timp ce rudele stau și discută sau citesc din cărți cu voce tare.

Mortul se ține în casă trei zile, apoi se duce la biserică și pe urmă la groapă cu fața descoperită. În biserică se săvârșește slujba de înmormântare a răposatului; spre finalul slujbei se ține predica, după care rudele își iau iertare de la defunct.

Cortegiul funerar cuprinde la rând: coroanele, crucea de la biserică, prapurile, fanarele și sfeșnicele  cu lumânări aprinse, pomana alcătuită dintr-un colac mare și o colivă, năsălia. Fiecare lucru este împodobit cu câte un prosop, la colțul căruia se leagă o monedă. Pe năsălie este așezată o față de masă deasupra căreia se află așezați pe trei rânduri cate un colac împletit în formă de ”S”, unul în formă de jug  și unul în formă de potcoavă. Înainte se înfigeau în acești colaci bucățele de șindilă care aveau puse în vârful lor, în formă de cruce, mere, smochine și stafide, și erau numiți ”pomișori”. În ziua de astăzi oamenii nu mai fac acei pomișori, ci pun direct  pe năsălie diferite fructe.

Mortul este dus la cimitir cu căruța cu cai împodobită cu un covor frumos, iar la capul său se pune un tablou cu portretul defunctului. Pe lângă sicriu, de-o parte și de alta a căruței, merg rudele și prietenii îmbrăcați în doliu de culoare neagră, iar mai apoi vecinii și consătenii. Se fac douăsprezece popasuri sau stări, la fiecare răspântie citindu-se ectenia morților și se dau punți  de pomană împreună cu un vas, un colac și o lumânare aprinsă, iar altă persoană, de obicei de gen masculin, împarte bani celor ce duc lucrurile, zicându-se că ” dă vămile” .

Groapa este săpată de gropași cu o seară înainte de înmormântare. Înainte de a se pune mortul în groapă, atunci când preotul cântă ”Veniți, fraților, să dăm mortului sărutarea ce de pe urmă!”, rudele îl sărută pe defunct pe obraz sau pe mâini, obicei numit ” ultima iertăciune”, iar prietenii și ceilalți îi sărută icoana, după care i se pune pânza pe obraz, iar gropașii lasă sicriul în groapă.

16.Pe timpuri existau o serie de jocuri de priveghi: ”de-a baba oarba”, ”de-a mijoarca”, ” de-a țușca”, ”de-a leuca”.

17. la care sunt atârnați câte nouă colăcei foarte amari, ce semnifică cele nouă zile amare ale mortului.

18. 2 S-uri unul peste altul

19. semnifică acele punți ce are să le treacă sufletul mortului până să ajungă la ușa raiului.

20. ”Se spune că sufletul omului se duce înaintea lui Dumnezeu la Judecata particulară, determinându-i-se starea fiecăruia, potrivit cu faptele sale, până la învierea cea de obște, fiind  cercetat până acolo în așa numitele vămi(20), prin care el, însoțit de îngeri, trece în regiunea aerului, unde se află duhurile rele, care îl oprește și îi dau pe față păcatele săvârșite în viață.”( S .A. Arhanghelov , Tainele vieții viitoare)

Preotul îi face ”apaosul”, adică îi toarnă vin peste trup în formă de cruce, după care aruncă pământ peste mort cu lopata zicând: ”Să-i fie țărâna ușoară!”, ”Dumnezeu să-l ierte!”. Pe urmă se pune capacul și se dă peste groapă de sufetul mortului o găină sau un cocoș, iar la gropași câte un prosop, un vas, un colac și o lumânare aprinsă. Crucea pe care scrie ”Aici odihnește robul/roaba lui Dumnezeu” specificându-se numele și prenumele, data și anul nașterii și al decesului, după care sunt scrise regrete de forma ”Prea devreme…”, ” Dumnezeu să-l ierte!” etc. Groapa se umple cu pământ făcându-se o movilă ridicată, pe care sunt așezate frumos coroanele.

La întoarcerea acasă are loc praznicul. La trei, la nouă, la douăzeci, la patruzeci de zile, la șase luni, la un an se face masă pentru pomenirea sufletului răposatului. Timp de patruzeci de zile se atămâiază în casă, se aprind lumânări pe locul unde a murit mortul, se dă apă de pomană de sufletul mortului, i se poartă prescurile, adică se duc la biserică în fiecare sărbătoare nouă covrigi, lumânări, vin și tămâie iar preotul citește rugăciunile cuvenite.

La patruzeci de zile se ridică panaghia, făcându-se din nou praznic. Se spune că ”iubirea există și dincolo de mormânt, dragostea e nemuritoare, veșnică, și de aceea, cei ce iubesc pe răposați și fac pentru ei pomeniri, simt adesea, în timpul pomenirii, simțăminte neobișnuite, plăcute ce le ușurează inima.”  Acesta este unul dintre ajutoare ce se pot da răposaților de către cei vii, pentru ”a trăi cât mai bine în viața de dincolo”. Un alt ajutor poate fi milostenia față de confrații noștri.

În urma pomenirilor repetate și puternice, sufletele închise în iad, dar nelipsite de posibilitatea vieții raiului, și care au avut tendința spre bine, dar n-au făcut îndeajuns fapte bune, pot trece din închisoarea spirituală în lăcașurile cerești. Răposații se mai pomenesc la Sâmbăta morților sau Moșii de iarnă, Moșii de vară. La șapte ani de la moartea răposatului are loc dezgropămintea, moment în care se practică încă o serie de obiceiuri.

Așadar, conform argumentelor aduse în această scurtă lucrare, am intenționat să aduc sub observație anumite practici și obiceiuri, prin comparație cu cele practicate din străbuni, care se mai păstrează sau nu în zilele noastre. Bineînțeles că sunt foarte multe  de discutat, însă trebuia să mă rezum la un anumit număr de pagini.

Concluzionând, viața pământească este un început al vieții veșnice, fericite, în legătură cu Dumnezeu, un teatru al ispitelor omului, în timp ce veșnicia este o mare nemărginită, ale cărei limite ochiul muritor nu le poate cuprinde.

21.S. A. Arhanghelov, Tainele vieții viitoare

Bibliografie:

¨ Ovidiu Bârlea, Folclorul obiceiurilor ciclului familial, în Folclorul românesc, vol. I,

p.475-496, București, Editura Minerva, 1981

¨ Teodor T. Burada, Datinele poporului  român la înmormântări, în Opere, vol. III, Ediție critică de Viorel Cosma, Editura Muzicală, București, 1978, p. 20-71

¨ S. A. Arhanghelov, Tainele vieții viitoare, prefață și traducere din limba rusă de Clement I. Bontea, Ediție îngrijită de Ieromonah Porfirie Bercea, Editura Bunavestire, Bacău